Un inger (6)

“După şcoală, copilul dădu târcoale prăvăliei de antichităţi, deschisă numai cu o zi în urmă. Privirea-i fu numaidecât atrasă de fluturele de argint, oprit în zbor pe o cutie mică şi rotundă care lucea ca unda unui lac.
– Nu vrei să intri? îl pofti pe neaşteptate vânzătorul, ivit în prag la ora înserării.
Înalt şi slab, nici tânăr, nici bătrân, în haine cafenii de catifea, cu lavalieră bej la gât, insul cu plete castanii părea ieşit din cartea de istorie. Cum băieţelul şovăia, omul de-ndată se-nclină în faţa lui într-o ciudată reverenţă, spunând cu glas îmbietor:
– Mă cheamă Al Balur şi trebuie să ştii că înăuntru am o grămadă de minunăţii, toate venite dintr-o lume dispărută. Însăşi dugheana mea e construită din epava unei corăbii scoase din adâncuri.
Copilul se-nfioră de încântare.
– Numele meu este Alar, răspunse el, păşind sfios în mica încăpere cu rafturi şi cotloane înţesate cu bibelouri în culori abia ghicite, cu tăvi prăfoase şi oglinzi în rame şterse, cu sfeşnice şi samovare. Monede cenuşii, volume-ngălbenite, şiraguri vechi de perle, monocluri, cupe, blănuri roase, brăţări şerpeşti, se arătau cuprinse ca de ceaţă, sub raza lămpilor cu abajur lipit pe-alocuri.
– Cei care mi-au adus obiectele din jur le-au învelit pe fiecare-ntr-o poveste, şi de aceea doritorilor eu le spun taina dinainte, altfel degeaba cască gura pe aici, începu vânzătorul să-i arate. De pildă-n colivia de sus, lângă pendulă, a locuit o pasăre măiastră. Sub evantaiul de dantelă, o balerină şi-a ascuns privirea, pe când dansa-n palatul adormit. În călimara de cristal dacă înmoi acuma pana, se-adună basme pe hârtie.
Alar dădu apoi cu ochii de un album deschis la mijloc, din care se uitau curioşi la el doi domni simandicoşi, în frac, şi o fetiţă-n rochie lungă.
– Unde sunt cei din poze? vru să ştie.
– Au fost răpiţi de nevăzut, spuse Balur încet. Mai bine spune-mi ce-ai alege din toate câte sunt în preajmă? îl iscodi după o vreme.
Copilul cercetă, pe îndelete, prăvălia.
– Cutia mică din vitrină cu fluturele de argint pe ea, se hotărî într-un târziu.
Brusc omul se schimbă la faţă.
– Aceea nu e de vânzare, rosti pe-un ton întunecat.
– Nici n-aş avea cu ce s-o cumpăr, se sumeţi atunci copilul. Aş vrea să ştiu numai ce e-năuntru.
– Dacă ar fi ceva obişnuit, cum pare, n-ar trebui să faci decât un lucru: dac-ar fi plină, ai avea să o goleşti, iar de n-ar fi nimic în ea, atunci s-ar cuveni s-o umpli. Însă cutia are un secret, se răsuci pe scaun vânzătorul.
Se ridică, se îndreptă spre uşă şi apoi întinse mâna grijuliu să ia obiectul din vitrină. Copilul se-apropie curios la culme şi când Balur îi aşeză cutia-n palmă, văzu că nu avea despărţituri, era făcută dintr-o singură bucată. Dar dinăuntrul ei se auzea parcă un plescăit de valuri, un foşnet ca de vânt, iar deasupra, fluturaşul de argint, gata de zbor, îşi deschisese aripile larg.
– Nici nu-i cutie, se miră Alar. E doar o sferă.
– Aici greşeşti, răspunse Al Balur, în şoaptă. Cutia are un capac de taină ce se deschide nu când ţi-ai dori ci doar când ei i se năzare şi-atunci ce e-năuntrul ei se furişează-n tine, fără veste.
– Şi când se poate întâmpla una ca asta? se minună Alar privind-o.
– Îndată ce te fură somnul şi luneci pe de-a-ntregu-n vis.
– Bine dar cum să vezi cutia, dacă ai pleoapele lăsate?
– E cu putinţă, spuse misterios Balur.
– Şi ce se-arată dacă e deschisă? se-nsufleţi copilul, arzând de nerăbdare.
– Mai bine tac, răspunse vânzătorul enigmatic. Te las pe tine să descoperi.”

Fragment din povestea “Îngerul somnului” de Monica Pillat (în volumul “Invitaţie la vis. Opt poveşti vindecătoare”)