Poem

Guzel Iahina – Zuleiha deschide ochii O poveste densă şi tulburătoare, scrisă cu o forţă greu de egalat, cu personaje bine conturate. Este ataşantă, cum citisem anterior în alte recomandări, dar eu nu aş mai putea să o recitesc, probabil pentru că (re)cunosc prea bine anumite ecouri din ea în mine. * “Moartea era prezentă peste tot. Zuleiha înţelesese lucrul ăsta încă din copilărie. Şi puii moi tremurând, acoperiţi cu puf delicat, galben ca soarele, şi mieluşeii creţi, mirosând a fân şi a lapte cald, şi primii fluturi de primavară, şi merele rumene, dulci şi zemoase – toţi purtau în ei germenele morţii viitoare. Era de ajuns să se întâmple ceva – uneori la lumina zilei, alteori pe nevăzute, din senin, fulgerător, ca pulsul vieţii să se oprească, lăsând locul descompunerii şi putrefacţiei: trupuşoarele puilor ca bulgăraşii se prăbuşeau în iarba verde, secerate de vreo boală a găinilor; mieii jupuiţi la sărbătoarea   Kurban îşi arătau măruntaiele de un roşu palid; fluturii efemeri

 Alwarda, acest cuvânt cu sonoritate ciudată, anunţă o poezie din altă lume. M-am simţit ca într-un roman SF cu lumină difuză şi umbre umane. Aş putea fi ultimul om de pe lume, fără s-o ştiu încă. *   “ Cînd au găsit acel lac pe marte, am părăsit casa şi ne­-am mutat la hotel. Apoi apa a intrat în ziduri, a ajuns la firele electrice şi eram deja departe, cu harta închisă, corpul clar. Familiile acoperă totul, protejează, dar familiile au fost învinse. Acum vin ajutoarele, le aşteptăm în zăpadă. Dacă se poate vorbiţi cu supravieţuitorii, spuneţi-­le pe nume, întrebaţi-­i despre ei. Sînt deja departe, ştiu numerele şi muzica, sînt turişti, cu funcţiile dereglate, specii sidefii carnivore, platforme transparente răsărite după incendiu, în apa foarte mică sclipind printre stele. Apoi printr-­un soare de iarnă, la ore incerte, biarritz, tanger, fes, rx, detroit. ”