Poem

Guzel Iahina – Zuleiha deschide ochii O poveste densă şi tulburătoare, scrisă cu o forţă greu de egalat, cu personaje bine conturate. Este ataşantă, cum citisem anterior în alte recomandări, dar eu nu aş mai putea să o recitesc, probabil pentru că (re)cunosc prea bine anumite ecouri din ea în mine. * “Moartea era prezentă peste tot. Zuleiha înţelesese lucrul ăsta încă din copilărie. Şi puii moi tremurând, acoperiţi cu puf delicat, galben ca soarele, şi mieluşeii creţi, mirosând a fân şi a lapte cald, şi primii fluturi de primavară, şi merele rumene, dulci şi zemoase – toţi purtau în ei germenele morţii viitoare. Era de ajuns să se întâmple ceva – uneori la lumina zilei, alteori pe nevăzute, din senin, fulgerător, ca pulsul vieţii să se oprească, lăsând locul descompunerii şi putrefacţiei: trupuşoarele puilor ca bulgăraşii se prăbuşeau în iarba verde, secerate de vreo boală a găinilor; mieii jupuiţi la sărbătoarea   Kurban îşi arătau măruntaiele de un roşu palid; fluturii efemeri

 Alwarda, acest cuvânt cu sonoritate ciudată, anunţă o poezie din altă lume. M-am simţit ca într-un roman SF cu lumină difuză şi umbre umane. Aş putea fi ultimul om de pe lume, fără s-o ştiu încă. *   “ Cînd au găsit acel lac pe marte, am părăsit casa şi ne­-am mutat la hotel. Apoi apa a intrat în ziduri, a ajuns la firele electrice şi eram deja departe, cu harta închisă, corpul clar. Familiile acoperă totul, protejează, dar familiile au fost învinse. Acum vin ajutoarele, le aşteptăm în zăpadă. Dacă se poate vorbiţi cu supravieţuitorii, spuneţi-­le pe nume, întrebaţi-­i despre ei. Sînt deja departe, ştiu numerele şi muzica, sînt turişti, cu funcţiile dereglate, specii sidefii carnivore, platforme transparente răsărite după incendiu, în apa foarte mică sclipind printre stele. Apoi printr-­un soare de iarnă, la ore incerte, biarritz, tanger, fes, rx, detroit. ”    

              Deşi preferinţa mea clară este pentru ficţiune, am ales această lectură nu numai în urma recomandărilor, ci şi pentru că mă ajută practic în găsirea unor soluţii de a îmbunătăţi / a demara anumite obiceiuri pe care le consider pozitive şi de a le elimina pe cele negative. Consider că autorul a explicat foarte bine cum poţi obţine prin mici schimbări rezultate remarcabile. Nu ezitaţi să vă împrieteniţi cu această carte pentru o schimbare de perspectivă. * “Îţi va fi greu să menţii anumite obiceiuri pentru că eşti prea ocupat, prea obosit sau copleşit de sute de astfel de motive. Pe termen lung, însă, adevăratul motiv pentru care eşuezi în a-ţi păstra obiceiurile este propria ta imagine despre sine. De aceea nu te poţi ataşa prea mult de o anumită versiune a identităţii tale. Evoluţia implică dezvăţ. Pentru a deveni cea mai bună versiune a ta trebuie să-ţi reconsideri convingerile, să-ţi îmbunătăţeşti şi să-ţi extinzi identitatea.”    

             Aceasta este o poveste lucidă despre una dintre iubirile lui Picasso. Mi-a transmis amar mult şi am resimţit chiar un oarecare dispreţ faţă de omul Picasso. O femeie poate fi completă şi la fel de valoroasă şi fără un bărbat, este un adevăr tot mai evident. Această lectură a venit după filmul în care pictorul este jucat cu măiestrie de Anthony Hopkins, aşadar am vrut şi altă perspectivă. * “Primele fotografii le-am făcut pe când aveam doisprezece-treisprezece ani, la Buenos Aires. Mergeam cu tata în port şi fotografiam vapoarele, marinarii, docul, punţile. De altfel, el mi-a dăruit primul aparat de fotografiat. De câte ori mă uit astăzi la ele sunt mulţumită că nimic nu dezvăluie că autoarea lor este o fetiţă. În aceste fotografii predomină raportul dintre lumină şi umbră, dintre perspectiva clară şi contururi, subiectul în sine neavând o semnificaţie aparte. În mod inconştient, am înţeles încă de atunci esenţa artei fotografice, aveam ochiul deja format. Mă întreb dac

               Deşi nu este genul meu de lectură, am ales să îmi deschid mintea “unfinished” şi să mă cufund în această carte de memorii. A fost o experienţă extraordinară la care sper să mă reîntorc. Vocea clară a acestei artiste preocupate de a contopi performance-ul cu viaţa răscoleşte până la limită. * “Planul era să stau în galerie îmbrăcată în pantaloni negri şi tricou negru, în spatele unei mese pe care se aflau şaptezeci şi două de obiecte: Un ciocan. Un fierăstrău. O pană. O furculiţă. O sticluţă cu parfum. O pălărie cu boruri. O secure. Un trandafir. Un clopot. Foarfece. Ace. Un stilou. Miere. Un os de miel. Un cuţit de măcelărie. O oglindă. Un ziar. Un şal. Agrafe. Ruj. Zahăr. O cameră Polaroid. Mai multe alte obiecte, printre care un pistol şi un glonte, alăturate. Mulţimea, numeroasă, care s-a adunat la ora opt seara, a găsit pe masă următoarele instrucţiuni:   RHYTHM 0               Instrucţiuni:             Pe masă sunt 72 de obiecte pe care le puteţi fol

O poveste plină de viaţă, încărcată de luciditate şi ludic, în atmosfera încântătoare a unuia dintre oraşele mele preferate, Sibiu -   o combinaţie perfectă pentru gusturile unui cititor ca mine. * “Când mă gîndesc foarte tare la ceva, vreau sa fiu numai cu mine. Atunci m-aş ascunde într-un fel de coşciug sau nu, cel mai greu e cînd te sufoci, o să înlocuiesc sicriul cu aparat care face radioscopii. De fapt, nu ştiu ce-ar fi de preferat, fiindcă în faţa acelui ecran vezi – aşa crezi tu – un schelet, nu cu asistenta lîngă tine şi doctorul în cabinetul de alături, amîndoi zgîindu-se la fotografia ta cea mai dezbrăcată de carne pe care te-ai gîndit să i-o dăruieşti calului alb spre veşnică pomenire. Cînd vrei să fii numai tu   cu gîndul tău, trebuie să te vezi şi să te auzi numai pe dinăuntru, ce m-o fi găsit aşa, deodată ? [...]”  

Mi s-a lipit de suflet această destăinuire pură şi sinceră, cu o grijă obsesivă pentru detalii care te plonjează într-o viaţă interioară foarte bogată şi fascinantă. M-am simţit acasă.   * “Mă-ntorc apoi în camera mea, din casa mea, din viaţa mea unică. Mă plimb printre mobile, trag sertare, privesc zecile de lucruşoare ce s-au adunat, cum îngrămădeşte viscolul zăpada prin colţuri şi pe lângă garduri, şi-au început să spună poveşti împreună. Căci, da, frumuseţea e-ntotdeauna întâlnirea întâmplătoare, pe o masă de operaţie, a umbrelei şi-a maşinii de cusut. Dinţişorii mei de când eram copil. Fotografiile mele străvechi, cu emulsia plesnită peste chipuri şi rochii şi costume şi pulpe goale de copil. Bucăţile de sfoară din buricul meu, manuscrisul Căderii , jurnalul. Seri întregi, până la limita vederii, în lumina cafenie remanentă, venită nu pe geam, ci din lucruri, din aerul vernil, veşted, de pe suprafeţele pline de praf, am întârziat ca un strigoi peste comorile mele. Tăcerea şi-n

            O corespondenţă plină de tandreţe între doi îndrăgostiţi pe fundal de război. În prim plan ard puternic inimile celor doi. *             “Acum eşti aşa de departe, că nici nu mi-e frică să-ţi spun ceva. Ştii, atunci, la casa de vacanţă, am fost în camera ta când nu erai acolo. Şi am adulmecat tot. Săpunul tău. Parfumul tău. Pămătuful de ras. Ghetele le-am mirosit pe dinăuntru. Am deschis şifonierul. Am adulmecat un pulover. O mânecă a unei cămăşi. Gulerul. Am sărutat un nasture. M-am aplecat deasupra patului tău, mi-am apropiat nasul de pernă. Eram aşa de fericită! Dar era puţin! [...]”

            Poveşti cu o incizie uluitoare, într-un limbaj simplu şi percutant. Viaţa este clar înfăţişată, este şi atât. * “Din cauza spatelui, aveam voie să rămân în clasă în timpul orelor de sport şi în pauze. Numai dimineaţa era greu, pentru că autobuzul ajungea înainte de a se deschide şcoala. M-am forţat să-mi fac prietene, să vorbesc cu fete de la mine din clasă, dar în zadar. Toate era catolice şi se cunoşteau de la grădiniţă. Drept să spun, erau copii buni, normali. Sărisem mai multe clase, aşa că eram mult mai mică şi nu locuisem decât în aşezări miniere izolate înainte de război. Nu ştiam să zic: „Îţi place să studiezi Congoul belgian?“ sau „Care sunt pasiunile tale?“ Mă avântam spre ele şi-mi dădeam drumul la gură: „Unchiul meu are un ochi de sticlă.“ Sau „Odată am găsit un urs mort cu faţa plină de viermi.“ Mă ignorau sau chicoteau, sau îmi strigau: „Mincinosul roade osul!“   (Stele şi sfinţi)

              O carte intensă cum rar am mai citit, am empatizat dureros, până la limpezire. Personajul feminin central acaparează povestea ca o avalanşă, cu o fragilitate înspăimântătoare şi o nevoie imensă de iubire. *             “Şi apoi s-a întîmplat. Cînd m-a cuprins în braţe, m-am scufundat într-o apă moale şi     caldă. Capul a încetat să-mi vîjîie, corpul s-a oprit din tremurat. O linişte molcuţă, ca o ţesătură fină, nevăzută, nefirească, necunoscută vreodată, mi-a cuprins întreaga fiinţă. M-am scufundat mai adînc. Am închis ochii. Poate că aşa a fost în burta mamei mele, pe care abia mi-o mai amintesc. Sau în braţele ei, înainte ca lumea mea să se facă scrum. Liniştea asta. Să nu mai fiu în alertă. Atingerea unui bărbat. A unui străin. Un fel de acasă. Acasă. Mai adînc.”