Poem

O dată am mai început aşa: am intrat pe uşă sau pe la două, trei mă opresc sigur nu pot să-mi încărc memoria prea mult mereu trebuie să rămână un loc cât de mic şi pentru alte amintiri, acelea care te ajută în viaţă să nu ţipi până cade pielea de pe tine, se frâng şi oasele totuşi, sângele se scurge, sufletul dispare ca un fum de ţigară şi rămâi (în) aer sau pot să stau şi să aştept pe mine, pe tine – un balon care se sparge şi mă trezesc bărbat Pictură: René Magritte - The Art of Living (1967)

... vii pe la mine înainte să mor? Ea se apropie, podeaua vibrează uşor. Au spus că nu există scăpare şi degeaba cred eu că, dacă stau la etajul 3, asta îmi va purta noroc. Nu, să stau liniştită, miracolele s-au epuizat deja. Ea va veni tumultoasă dinspre strada principală, va da năvală prin curţi, va plimba maşini şi oameni, cum ştie mai bine, mai alene sau izbindu-i cu putere de vreun gard. Eu voi muri între 4 ziduri cu ultimul gând la iubirea noastră nerostită. Nu va mai apuca să înflorească, ci doar mucegaiul va îmbrăca la final cimentul ud. Corpurile noastre vor pluti îmbibate în apă, devenind străvezii, putrezind departe unul de celălalt... Şi o aud tot mai clar cum se apropie, este la parter, provoacă nişte ţipete de groază. Mă adăpostesc cu ultimele puteri sub pătură. Cred că a ajuns la etajul unu, totul creşte în intensitate. Încep să număr descrescător de la 60. Acum este la etajul doi, nicio voce, doar vuiet. Se albeşte tot în mine şi în jurul meu. Aud uşa zburând. Apa

din ceaţă se apropie cu ţigara aprinsă. mi-ar spune ceva, dar aud doar scrumul cum se izbeşte de asfalt şi împrăştie lavă între noi. cu cel mai graţios gest îmi întinde chiştocul şi-mi arată clipa morţii mele. Foto via https://ro.pinterest.com/pin/481392647644830377/

         “Şi acum începe să urle”, se gândi ea, uitându-se la ceas. 3:03 a.m. Şi alarma umană începu desigur să secrete lacrimi. Urletul vieţii vibra în orice por de ciment, nu lăsa nimic neatins, rezona peste tot. Şi o uimea şi o îngrozea de fiecare dată la fel de mult. Nu mai putea să-l înţeleagă. Voia doar să existe un buton salvator pe undeva care să oprească această sirenă, acest tăvălug sonor care-i răscolea creierii şi-i strângea inima până când simţea sânge în gură. Ea îşi puse mâinile reci pe marginea patului şi se chinui să se ridice. Ştia că nu mai are putere, dar trebuia să-l facă să se oprească. Se duse încet lângă pătuţ şi se uită la el. O bucată de carne   ce aducea a ea. Da, aducea doar, nu mai era a ei. Această carne străină ştia doar să tremure, să se sufoce, să se înroşească la ore fixe. Laptele de la sân era acru, mâinile ei prea înţepenite nu puteau să o cureţe şi tot aşa, bucata zgomotoasă de carne doar cerea, cerea lucruri pe care nu avea chef să le descifre