Blândeţea dragonului (5)

“Să intre în casa bunicilor a fost pentru Miguel acelaşi lucru cu a intra într-un roman, pentru că doar într-un roman este de închipuit să găsească o lume miraculoasă, fascinantă ca un regat de legendă. Întunericul vechi şi enigmatic din hol era străbătut de un semeţ fascicul de lumină limpede, în care aerul plutea maiestuos şi aproape vizibil.

O bătrână cu părul cărunt şi cu zâmbetul în colţul buzelor i-a zis, „copile, în sfârşit, ai venit, copile. Cred că nu mă mai ţii minte, ultima oară când te-am văzut încă nu ştiai să vorbeşti“, a adăugat ea, iar Miguel, în timp ce se lăsa ţucăit, cerceta cu privirea panoplia cu săbii şi vitraliile. Pe urmă ea l-a luat de mână, i-a zis ştii ce-a spus doctorul, că trebuie să stai o vreme în pat, apoi a început să meargă pâş-pâş pe holul foarte lung.

Miguel se uita în încăperile pe care le lăsau în urmă pe ambele laturi şi era ca şi cum cineva ar fi dat repede paginile unei cărţi magice. Într-o cameră a reuşit să vadă statueta unei fecioare suspinând printre mobile, iar în altele, mai multe tablouri enorme, o strălucitoare uniformă de general, o colecţie de pahare aurii. Se părea că în acea casă imensă nu exista nici un ungher fără mobilă. Până şi pe hol era o vitrină cu evantaie,cu pistoale şi cu cărţi vechi pline de blazoane.”

Ignacio Martínez de Pisón – Blândeţea dragonului