vineri, 15 aprilie 2016

O scrisoare cu dedicaţie :)



30 martie 2016 a fost o dată specială pentru mine: am citit pentru prima dată din creaţii proprii alături de minunatele mele colege de la Clubul Scriitoarelor.

Reproduc mai jos textul meu:

O scrisoare fără timbru


            Au trecut ani de când nu ne-am mai văzut. Cred că a venit timpul să-ţi spun că nu am putut să articulez un simplu cuvânt în nopţile interminabile. Am stat în mine atât de mult încât mi s-a părut că timpul şi-a pierdut consistenţa. Nu ţi-am scris nimic, nu ţi-am transmis măcar o vorbă prin altcineva, pentru că nu mă simţeam pregătit să mă uit la tine, acolo, în inima mea, şi să-ţi vorbesc. Tăcerea e cel mai bun prieten pe care-l poate avea cineva pe lumea asta, o iubire care nu va dispărea niciodată. M-am mulţumit cu asta şi am preferat să mă concentrez pe umbra ta pe lucrurile din casă, pe urmele paşilor tăi pe nisip, pe apa tulburată de mâinile tale fluturate, pe leagănul care scârţâie în vânt ... Mai ţii minte melcul pe care ţi l-am lăsat în cutia cu chibrituri? Îi mai păstrezi cochilia? Poate ar trebui să-ţi trimit altul care să-ţi ţină de urât. Poate el o să înţeleagă mai bine lacrimile tale, încetineala ta, izolarea ta într-o casă atât de firavă. Mai rezistă, nu şi-a luat zborul? Dacă m-aş întoarce, cred că mi-ar plăcea mai mult să văd un spaţiu gol cu o plăcuţă pe care să scrie: “Aici a fost casa celei mai neîndemânatice tăcute”. M-aş împăca mai bine cu ceea ce voi face în continuare. Oare să mai vin ca s-o văd cu tine în ea? Sau ar fi mai simplu să-mi imaginez? Deja te văd, vii şi mă strângi în braţe, apoi vine umbra ta şi mă strânge în braţe şi în cele din urmă sunt eu care mă strâng în braţe şi mă uit pe geam ca tine. Căutând cuvintele în vuietul mării, cum să le scoţi şi să mi le pui în mâini ca pe nişte pere zemoase şi dulci când de fapt sunt acre de-ţi fac gura pungă.
Acesta a ajuns chinul meu, să pun zahăr peste tot ceea ce mănânc sau ce spun, numai să-mi şterg gustul tău din gură, braţele tale de pe corpul meu. Numai acest adevăr mă leagă de tine şi de nimeni altcineva. Am încercat să mă ataşez de soţia mea, de băiatul meu într-un fel care să mă vindece de plecarea din casa noastră, dar această nebunie din mine doar tu o poţi înţelege, mamă, care ai ştiut lumea înaintea mea, ai cuprins-o şi pe a mea şi ai rămas tot în ea în aşteptare. Am văzut-o în ochii tăi când mă pregăteam să plec. Altceva nu mai rămăsese de făcut. Mie mi-a luat mai mult timp să pricep. Plecarea pe care nu o mai poţi amâna trăgând de viaţă. Poate va exista un timp în care să ne reîntâlnim şi care să ne ţină la un loc, îţi spun asta azi, când recunosc că am fost fiul şi amantul tău.

Îmi tremurau mâinile după ce am terminat de citit acest text, mai tare decât în celelalte dăţi (prietenii ştiu de ce ! ;) )
Această lectură publică a reprezentat, din punctul meu de vedere, un fel de însumare a tuturor emoţiilor şi eforturilor noastre de a construi un Club al Scriitoarelor autentic. Este foarte important să le mulţumesc din nou colegelor mele pentru că există şi mă îmbogăţesc prin ceea ce sunt. Mă consider norocoasă că am ajuns într-un loc care să însemne pentru mine cu adevărat “acasă”. Sper să creştem cât mai frumos. :)
Dacă doriţi să ne cunoaşteţi, deschideţi pagina Clubului: http://clubulscriitoarelor.ro/ sau ne putem împrieteni pe Facebook: https://www.facebook.com/clubulscriitoarelor/
Vă aşteptăm cu drag să ne căutaţi şi să ne citiţi! :)
Ania Vilal