vineri, 18 martie 2016

Să mai hibernăm un pic ... (21)



“M-am gândit ce ar fi de făcut. Capra părea că-şi râde de mine. Să pornesc spre deal. Să pornesc mai întâi către cutia poştală, privind către drum, şi apoi din mijlocul drumului, privind către stâlpi, să pornesc mai departe, către câmpul pustiu, şi apoi din câmp prin pădure, pe poteca subţire, privind către cruci. Asta însemna să pornesc. Dar ce obosită eram.
Cutia era goală. Poarta a bocit când am deschis-o proptindu-mă cu umărul în ea. Stâlpii zumzăiau când am traversat drumul şi am trecut pe sub fire. Poteca din câmp era bine delimitată, semn că mai trecuseră oameni după topirea zăpezii. Am pornit, am aruncat doar o privire în urmă, am zărit firul subţire înălţându-se din horn, peste ceaţa din vale. Şi am văzut o mână fluturând la fereastră, altă fereastră, mâna mamei mele, demult. Mama se sprijinea în rama de lemn, ştiam urma dublă care o să-i rămână multă vreme în carne, de-a lungul braţului, şi ştiam mirosul cărnii ei, seara, când mă îmbăia, când îmi strecura degetele pe după urechi şi la subţiori şi mă săpunea pe spinare, faţa mi se afunda în pieptul ei moale, acela era mirosul, îl simţeam şi acum, continuam să urc şi o vedeam în urmă fluturând la fereastră, mai tânără decât mine acum, şi o auzeam strigându-mi ceva, fără să pot înţelege ce-mi spune. O margine de oraş, altă margine, dincolo de bloc e o pajişte cu flori pe care nu se uşurează câini niciodată, doar cai, doar oi uneori, doar câte-o capră priponită de-un prun, unde vin viespile vara, în vreme ce la celălalt capăt, cel nevăzut niciodată, ies lupii la lizieră în iernile grele, dintr-o pictoriţă care se rătăcise cândva nu mai rămăseseră decât oasele mari, şi oricât ne-am fi uitat noi la tabloul cu margarete de pe perete, doar oase vedeam şi auzeam lizieră. Cât mama stă la fereastră şi strigă după mine ceva, poate ceva ce-am uitat, poate ceva ce trebuie să fac, pe drumul de întoarcere sau poate la dus, sau poate acolo unde mă duc, ori poate că-mi strigă să nu mă mai duc într-acolo unde mă duc, într-o oală din spatele ei se prinde mâncarea, un papricaş, nu tare, un pic, dar miroase, mama înjură cu glas de păsăruică speriată şi fuge să rotească din lingura mare de lemn, cârpa îi scapă din mână. Rama a rămas goală, lumea a ajuns la un capăt.”

Fragment din “Hibernalia” de Veronica D. Niculescu