Sub un clopot, scria ... (8)

“Apoi m-am hotărît că aveam să-mi petrec vara scriind un roman.

Asta avea să-i pună la punct pe mulţi oameni.

M-am dus tacticoasă în bucătărie, am aruncat un ou crud într-o cană de carne crudă tocată, le-am amestecat şi le-am mîncat. Apoi am pus masa pliantă pe veranda ferită dintre casă şi garaj.

O tufă mare de portocal, cu crengile atîrnînd pînă jos, o închidea privirii dinspre stradă, peretele casei şi cel al garajului apărau părţile laterale, iar un pîlc de mesteceni şi un gard viu mă protejau de doamna Ockenden în spatele casei.

Am numărat trei sute cincizeci de file de hîrtie fină din stocul mamei mele, ascuns în dulapul din hol, sub un teanc de pălării vechi de fetru, perii de haine şi batice de lînă.

Înapoi pe verandă, am băgat prima filă, virgină, în vechea mea maşină de scris portabilă şi-am tras-o în sus.

Cu o altă minte, îndepărtată, mă vedeam pe mine însămi stând pe verandă, înconjurată de doi pereţi albi de scîndură, o tufă de portocal salbatic, un pîlc de mesteceni şi un gard viu, mititică, asemeni unei păpuşi dintr-o casă de păpuşi.

O senzaţie de tandreţe îmi umplea inima. Eroina mea aveam să fiu eu, dar deghizată. Avea s-o cheme Elaine. Elaine. Am numărat literele pe degete. Şi în Esther erau tot şase litere. Părea cu noroc.

Elaine stătea pe verandă într-o cămaşă de noapte galbenă de-a mamei ei şi aştepta să se întîmple ceva. Era o dimineaţă toridă de iulie şi broboane de transpiraţie i se furişau în jos pe spate, una cîte una, ca nişte insecte.

M-am rezemat de spătar şi-am citit ce scrisesem.

Părea dstul de însufleţit şi eram foarte mîndră de pasajul despre broboanele de sudoare ca nişte insecte, dar aveam o vagă impresie că probabil citisem mai demult în altă parte.

Am stat aşa cam o oră, încercînd să-mi închipui ce avea să urmeze, şi în mintea mea păpuşa cu picioarele goale, îmbrăcată cu vechea cămaşă de noapte galbenă a mamei ei, stătea şi privea şi ea în gol.”

Fragment din volumul “Clopotul de sticlă” de Sylvia Plath