o, singurătate ... (12)

“De treizeci şi cinci de ani lucrez între hârtii vechi şi acesta este love-story-ul meu. De treizeci şi cinci de ani presez hârtie veche şi cărţi, de treizeci şi cinci de ani mă murdăresc cu litere, astfel încât mă asemăn dicţionarelor enciclopedice, din care, în tot acest timp, am presat trei tone. Sunt ca un ulcior plin cu apă vie şi cu apă moartă, destul să mă apleci un pic şi încep să curgă din mine idei frumoase. Sunt educat împotriva voinţei mele, de aceea nici măcar nu ştiu care sunt ideile mele şi care cele citite. Aceşti treizeci şi cinci de ani i-am petrecut singur, doar eu cu mine însumi şi cu lumea din jurul meu. Atunci când citesc, nu citesc de fapt, iau doar frazele frumoase, le savurez ca pe bomboane, ca pe un pahar de lichior pe care-l beau încet, până când simt că ideea se răspândeşte în mine, ca alcoolul. Şi astfel, ideea se resoarbe în mine, se resoarbe în creierul şi în inima mea, făcând să-mi pulseze venele până la rădăcină.

[...]

Locuiesc într-un fost regat, unde a existat şi persistă încă obiceiul, chiar obsesia, să se comprime cu multă răbdare în minte gânduri şi imagini ce aduc cu ele o bucurie de nedescris, precum şi o tristeţe încă mai mare. Trăiesc între oameni care, pentru un pachet de gânduri comprimate, sunt capabili să-şi dea până şi viaţa.

Acum totul se repetă în mine, de treizeci şi cinci de ani apăs când pe butonul verde, când pe cel roşu al presei mele şi tot de treizeci şi cinci de ani beau bere la halbă, beau nu pentru a bea, căci eu am oroare de beţivi, ci ca să ajut gândirea, să pot ajunge mai aproape de inima singuratică a textelor. Ceea ce citesc nu e nici pentru distracţie, nici pentru ca timpul să treacă mai repede şi nici, în cele din urmă, pentru a adormi mai curând. Eu, care trăiesc în ţara în care de cincisprezece generaţii se scrie şi se citeşte, ei bine, eu beau pentru ca, citind, să nu pot adormi niciodată, să mă cutremur. Eu împărtăşesc ideea lui Hegel că omul nobil e puţin nobil, iar hoţul e puţin ucigaş.

Dacă m-aş fi priceput la scris, aş fi scris o carte despre fericirea şi nefericirea omului. Prin cărţi şi din cărţi am înţeles că cerurile nu sunt deloc umane, iar cine gândeşte astfel nu este nici el uman, nu pentru că ar vrea, ci pentru că acest lucru contrazice gândurile juste. în mâinile mele şi în presa mea hidraulică pier cărţi preţioase, iar eu nu mă pot opune acestui curent, acestui debit. Nu sunt decât un tăietor tandru. Cărţile m-au învăţat plăcerea şi bucuria distrugerii.”

Fragment din cartea “O singurătate prea zgomotoasă” de Bohumil Hrabal