Despre o poveste (ne)sfârşită (13)

“Dacă mă întreabă cineva despre ce e romanul, zic că-i despre un bărbat pierdut, fiindcă nu ştiu ce să zic. Dar adevărul e că nu mai ştiu de mult unde este el, după ce la început am ştiut şi-apoi n-am ştiut, apoi ştiind din nou şi-apoi pierzându-l din nou. A locuit cândva la periferia unui oraş mic, la câteva sute de kilometri de-aici. A lucrat cândva pentru tatăl lui, un fizician. Acum poate le predă engleza străinilor, sau îi dă lecţii de scriere unui om de afaceri, sau conduce vreun hotel. Poate fi în alt oraş mare sau poate să nu fie într-un oraş mare, deşi un oraş mare e mai probabil decât vreun orăşel. Ar putea fi căsătorit şi acum. Mi s-a spus că are o fiică împreună cu soţia lui şi că au botezat-o după un oraş european.

Când m-am mutat în orăşelul ăsta, acum cinci ani, am încetat să-mi mai imaginez că el o să-mi apară deodată în faţă, fiindcă era prea improbabil. Nu fusese aşa de improbabil în alte locuri pe unde stătusem. În cel puţin trei oraşe şi două orăşele, îl tot aşteptam: dacă mergeam pe o stradă, mi-l imaginam venind înspre mine. Dacă mergeam prin vreun muzeu, eram sigură că el o să fie în încăperea următoare. Şi totuşi, nu-l vedeam niciodată. Ar fi putut fi acolo, pe aceeaşi stradă sau chiar în aceeaşi cameră, privindu-mă de la mică distanţă. Ar fi putut să dispară înainte să-l observ.

Ştiam că trăia pe undeva şi vreme de câţiva ani am locuit într-un oraş pe care eram aproape sigură că îl vizita, deşi cartierul meu era o zonă mizerabilă, decăzută, de lângă port. Cu cât mă apropiam mai mult de centrul oraşului, de fapt, cu atât mai mult mă aşteptam să-l văd. Mă pomeneam mergând în spatele unei siluete familiare, solide, musculoase, nu cu mult mai înaltă ca mine, cu păr drept şi blond. Dar capul se întorcea, iar chipul era aşa de diferit de al lui, fruntea greşită, nasul greşit, obrajii greşiţi, încât devenea urât doar fiindcă ar fi putut fi şi nu era al lui. Sau vedeam de departe un bărbat care venea înspre mine şi avea un aer ca al lui, arogant, tensionat. Sau, foarte aproape, într-un vagon de metrou aglomerat, zăream aceiaşi ochi albaştri-deschişi, pielea trandafirie cu pistrui sau pomeţii înalţi, proeminenţi. O dată, trăsăturile erau ale lui, însă exagerate, aşa încât capul părea o mască de cauciuc: părul de aceeaşi culoare, dar mai des, ochii aşa de deschişi încât erau aproape albi, fruntea şi obrajii bombate grotesc, carnea roşie atârnând de pe oase, buzele strânse ca de furie, trupul absurd de lat. Altădată, versiunea chipului lui era atât de lipsită de claritate, atât de netedă şi nedefinită, încât puteam vedea cu uşurinţă cum, în timp, avea să se transforme devenind acel alt chip pe care-l iubeam atâta.”

fragment din “Sfârşitul poveştii” de Lydia Davis