Un ciripit (16)

            Năpustindu-mă pe coridor, cu câinele pe urmele mele, m-am trezit brusc la vederea cizmelor Pippei, lăsate la uşa dormitorului ei: verdele lor aprins, văratic, se amestecă în mintea mea cu imaginea ei şi a fericirii. O clipă m-am oprit, nesigur. Apoi m-am întors în camera mea, am luat exemplarul din prima ediţie a lui Ozma din Oz şi am scrijelit rapid un bilet, fără să mă mai gândesc cum avea să reacţioneze Pippa. Călătorie plăcută! Te iubesc. Fără glumă. Am suflat peste el să usuc cerneala şi l-am vârât în carte, pe care am aşezat-o pe podea lângă cizmele ei. Imaginea formată pe covor (Oraşul de Smarald, cizmele verzi, culoarea Ozmei) era aproape ca şi cum m-aş fi împiedicat de un haiku sau o altă combinaţie perfectă de cuvinte care să-i explice ce însemna pentru mine. Am rămas câteva momente complet nemişcat – ticăit de ceas, amintiri ale copilăriei scufundate în memorie, uşi care se deschideau către vechi visări luminoase cu ochi deschişi, când ne plimbam împreună pe pajişti văratice -, apoi, cu un gest hotărât, m-am întors în camera mea după colierul pe care îl văzusem la o licitaţie şi despre care ştiusem imediat că trebuia să fie al ei: l-am ridicat din cutia de catifea neagră ca miezul nopţii şi, cu atenţie, l-am pus peste una dintre cizme, astfel încât un fragment de aur scânteie în lumină. Era topaz, secolul al XVIII-lea, un colier demn de o prinţesă, o piatră mare, cu o fundiţă de diamante dedesubt, şi alte trei pietre sub ea, uriaşe, translucide, de culoarea mierii: exact nuanţa ochilor ei. Iar când m-am întors, ferindu-mi privirea ca să nu dau cu ochii de fotografiile de pe peretele opus, şi m-am năpustit în jos pe scări, am simţit aproape aceeaşi spaimă şi încântare ca în copilărie, aunci când aruncam cu piatra în vreo fereastră. Hobie avea să ştie exact cât costase colierul. Dar, la vremea la care Pippa avea să-l descopere, şi să găsească biletul, eu aveam să fiu de mult plecat.

(fragment din cartea “Sticletele” de Donna Tartt)