Despre o femeie (18)

            “Mă uit la tine. Tu te uiţi în jur. Arşiţă. Nici o undă pe apa fluviului. Vară. Te uiţi dincolo. Cu mîinile împreunate sub bărbie, albe, frumoase, te uiţi fără să vezi. Fără să faci nici o mişcare, mă întrebi ce am. Îţi răspund ca de obicei. că nu am nimic. Că mă uit la tine.

Întîi rămîi nemişcat, apoi, din locul unde mă  aflu, îţi văd un zîmbet în ochi. Adaugi:

- Locul ăsta îţi place, într-o zi piaţeta, arşiţa, fluviul vor fi într-o carte.

Nu răspund vorbelor tale. Nu ştiu. Îţi spun că nu ştiu dinainte, că mi se întîmplă foarte rar să ştiu dinainte.”

*

            “Notarul citise pagina scrisă de către Emily L. pentru tînărul paznic, după cum făgăduise. O socotise inofensivă. Iată ce spunea:

            “Am uitat cuvintele pentru a-ţi vorbi. Le ştiam şi le-am uitat şi îţi scriu acum după ce le-am uitat. Împotriva tuturor aparenţelor, nu sînt o femeie care se dăruie trup şi suflet iubirii pentru o singură fiinţă, chiar dacă îi este mai scumpă decît oricare alta pe lume. Sînt o persoană necredincioasă. Aş vrea mult să regăsesc cuvintele pe care le pusesem deoparte pentru a ţi-o spune. Şi iată că îmi reamintesc cîteva. Voiam să-ţi spun ce cred, anume că trebuie să păstrezi mereu înainte-ţi, uite, regăsesc cuvîntul, un loc, un fel de loc numai al tău, da, spre a fi singur şi a iubi. Pentru a iubi nu ştii ce, nici pe cine, nici cum, nici cîtă vreme. Pentru a iubi, iată că deodată îmi revin toate cuvintele ... pentru a păstra în sine golul unei aşteptări, nu se ştie niciodată, aşteptarea unei iubiri, a unei iubiri fără persoană, poate, atît şi numai atît, a iubirii. Voiam să îţi spun că erai aşteptarea aceasta. Ai devenit, numai tu, faţa exterioară a vieţii mele, cea pe care nu o văd niciodată, şi vei rămâne aşa, în starea acelui necunoscut din mine care ai devenit, pînă la moartea mea. Nu îmi răspunde niciodată. Să nu ai nici o nădejde de a mă mai vedea vreodată, te rog, Émily L.”

(Fragmente din “Émily L.” de Marguerite Duras

+ foto cu autoarea)