Ţara cititului (14)

           “Copilăria mea n-a fost veselă, dar a fost interesantă. Nu mă plictisem graţie cărţilor unchiului Pablo, care pe atunci era încă holtei şi locuia cu noi. Era un cititor incorigibil, cărţile se îngrămădeau pe jos, pline de praf şi pânze de păianjen. Fura din librării şi de la prieteni, fără mustrări de conştiinţă: era de părere că orice material tipărit, în afară de al lui, era patrimoniu al omenirii. Îmi dădea voie să le citesc pentru că-şi propusese să-mi transmită cu orice chip viciul lecturii: mi-a dăruit o păpuşă după ce am terminat Război şi pace, un volum gros scris cu litere minuscule. Nu exista cenzură în casa noastră, dar bunicul nu permitea lumini aprinse după ora nouă seara, drept care unchiul Pablo mi-a făcut cadou o lanternă. Cele mai frumoase amintiri din anii aceia sunt cărţile pe care le-am citit sub cearşaf la luminii lanternei. Copiii din Chile citeau romanele lui Emilio Salgari şi ale lui Jules Verne, Comoara Tinereţii şi colecţiile de nuvele edificatoare, care propovăduiau ca virtuţi supreme obedienţa şi puritatea, precum şi revista El Peneca. Aceasta apărea miercurea, iar eu o aşteptam încă de marţi la poartă, ca să nu pună fraţii mei mâna pe ea. Pe toate astea le devoram pe post de aperitiv, după care treceam la feluri mai suculente, precum Anna Karenina sau Mizerabilii. Ca desert savuram basmele. Cărţile acelea minunate m-au ajutat să scap de realitatea destul de sordidă a casei cuprinse de doliu şi în care, ca şi pisicile, noi, copiii, eram o piedică.”

(fragment din cartea semnată de Isabel Allende – “Ţara mea inventată”)