sâmbătă, 25 iulie 2015

O călătorie (15)



            În seara aceleiaşi zile, un zgomot, un gest, nu ştie exact, o trădează. Pe întuneric, coboară scara, aproape sigură că necunoscuul este acolo. Împinge uşor uşa culoarului, vede la celălalt capăt o urmă difuză de lumină şi, într-o reflexie de oglindă, interiorul încăperii. Bărbatul are braţele ridicate ca într-o chemare spre cineva invizibil. În realitate, a desfăşurat o hartă, a lipit-o de perete şi o examinează, înclinând capul într-o parte, apoi în cealaltă. Cămaşa lui uscată deasupra focului...
            Oare o scândură din parchet a scârţâit când, pândind, ea şi-a schimbat poziţia? Liniştea i se părea totuşi egală ... Îl vede pe necunoscut încremenind, cu faţa întoarsă spre culoar. El stă un lung moment fără să facă nici o mişcare, cu mâinile apăsate în continuare pe hartă. Când liniştea s-a decantat suficient, începe foarte încet să ruleze harta şi reuşeşte să evite orice zgomot de frecare a cartonului pe piatră. Aşază sulul pe micul gheridon şi, cu un pas elastic, cu un pas de funambul, iese în culoar.
            De la celălat capăt, cufundat în beznă, ea îi vede silueta colorată de reflexiile focului, luminiscenţa camuflată a lămpii. Un bărbat gol, tânăr şi înalt care scrutează întunericul, care caută să pătrundă pata de umbră de la capătul pasajului, din spatele uşii întredeschise unde se ghicesc baluştrii unei scări. Face un pas înainte, întinde uşor gâtul ... Numai şase sau şapte metri îi despart. Ei i se pare că aude respiraţia pândarului, că ghiceşte bătăile inimii lui şi fluxul sângelui sub acea piele goală, arămită de foc. Niciodată n-a mai simţit prezenţa unei fiinţe cu o asemenea intensitate carnală. Distanţa dintre ei, acel aer rece şi întunecat, devine o materie nouă, suplă, inervată de viaţă, irigată de fine arteriole calde. Ochii lor, fără a se vedea, se întâlnesc în întuneric. Liniştea durează. Liniştea unei lumi care doarme în jurul casei. Noaptea cea mai trează pe care a trăit-o ea vreodată.
            Necunoscutul se retrage încet, se întoarce, dispare în încăpere. Lampa se stinge, numai licărirea roşiatică a focului luminează pereţii. După un minut, ea aude murmurul imperceptibil al unei curgeri de apă căreia o mână îi amortizează căderea. Pulsaţia vaselor care tocmai i-au ataşat unul de cealălalt nu s-a rupt încă. Datorită acestei legături, ea ghiceşte fericirea unui corp îngheţat pe care fluxul aproape arzător îl învăluie încet. Tresare de plăcerea de care se bucură acel corp. Cum n-a tresărit nici măcar în dragoste.

Gabriel Osmonde – Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire (fragment)


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu