Inima inimii (10)
“Romanul
pe care visam eu să-l scriu trebuie să fie una dintre acele cărţi unde, aşa cum
se întâmplă în stadiul ultim al înţelepciunii chineze, toate paginile ar
deveni nişte oglinzi; iar prin ele s-ar putea zări nu doar cititorul însuşi şi
prezentul locuit de el ci, deopotrivă, trecutul şi viitorul, visele,
catastrofele, dorinţele şi amintirile noastre. O poveste în care eu însumi, în
timp ce aş răsfoi-o cu intenţia de a o corecta, înarmat cu un creion roşu care
să facă intransigent tot felul de modificări, aş putea deodată să-l zăresc,
tolănit pe un paragraf de parcă ar sta cocoţat pe unul dintre zidurile de la
ferma bunicului meu salutându-mă cu bucurie, pe băiatul rândaşului care mă
învăţa cum să pun laţurile de prins păsări sau cum să fur smochine din livada vecinului
şi care va fi ajuns astăzi unul dintre acei bărbaţi care bat tablă pe case locuind undeva la etajul al doilea
într-un bloc din Alverca, acolo unde nu mai e pic de spaţiu nici pentru berzele
din Benfica, nici pentru arborii din păduri, nici pentru acea dimensiune
religioasă, învăluitoare, aurorală, dintre cer şi pământ, în care portocalii
respiră blând şi unde peştii din bazine intră şi ies din trupul nostru prin
porii pielii.”
Fragment din António Lobo Antunes – “Inima inimii”
Comentarii
Trimiteți un comentariu