Dragostea, şi moartea, şi valurile (9)

“Tocmai când aşeza încă un set de tacâmuri de partea cealaltă a mesei, s-a apropiat şi tânăra zicând:

- Se poate?

- Vă rog, a zis Sugi, privind atunci pentru prima dată faţa tinerei care scrisese cu mâna ei cuvântul „moarte” la rubrica „Scopul şederii”.

Deşi pe fişă trecuse că avea douăzeci şi trei de ani, felul ei rece şi calm de a fi şi faptul că părea să nu-l bage în seamă pe Sugi o făceau să arate cu doi, trei ani mai în vârstă.

Ochii negri şi strălucitori, umbriţi de gene lungi, priveau marea prin fereastra din lateral aflată în spatele lui Sugi. Privirea fixă îi dădea un aer de călugăriţă tânără, ceea ce îl făcu pe Sugi să se gândească că probabil un astfel de chip ar fi fost atribuit unei femei frumoase.

Sugi a început să mănânce din supa care le fusese servită. Deşi el terminase de mâncat tot din farfurie, ea încă privea marea. Ochii îi străluceau puternic, şi Sugi realiză că de fapt privea în gol, pentru că nu schiţase nici o mişcare şi nu era atentă deloc la ce făcea recepţionerul, care adusese între timp felul doi.

„Deci priveşte moartea... Pentru ea nu există decât moartea!”

După ce a terminat de mâncat trei porţii de mâncare, Sugi s-a adresat pentru prima dată femeii care înnopta la acelaşi hotel cu el şi care, conform fişei de recepţie, se numea Nami Tsujimura.

- Domnişoară, vi se răceşte mâncarea!

În aceeaşi clipă, ochii ei s-au rotit brusc, privindu-l cu mirare pe Sugi. Fata avea fruntea lată. Părul bogat, des şi cârlionţat îi învăluia ceafa. O piatră mică din şiragul de la gât strălucea cu reflexii reci. Era de fapt un diamant veritabil. Atunci, buzele ei cu o formă frumoasă s-au deschis desenând o curbură fină, ca şi cum ar fi vrut să spună ceva, dar le-a închis din nou, şi şi-a compus o mină rece. Văzându-l pe Sugi că duce la gură paharul cu bere, l-a chemat pe recepţioner şi i-a zis:

- Vreau şi eu o bere, sau nu, mai bine un whisky cu apă minerală. Apoi, luând lingura, a dus-o încet la buze cu un gest delicat.

- E o privelişte frumoasă de aici, nu? a încercat Sugi să închege o conversaţie.

Nu făcea asta din politeţe. Dar, pentru că i se părea că această tânără femeie era atât de îndurerată, încât de-abia ducea lingura la gură, s-a gândit să o facă să se simtă bine măcar la această ultimă cină. Acest gând era de simpatie, dar avea şi ceva ironic. Pe fişa ei scria că perioada de şedere era de două zile. Venise la acest hotel cu o zi înainte. Când îşi dăduse seama că ea privea în faţă moartea, Sugi socoti în minte şi se gândi că probabil îşi va lua viaţa în acea noapte.

- Da, e frumos, a răspuns tânăra, ridicându-şi puţin faţa. Şi şi-a îndreptat privirea spre peisajul de afară, ca şi cum de-abia acum, pentru prima dată, băgase de seamă că există.

De data asta era sigur că ochii ei priveau marea peste care se lăsa asfinţitul. Marea se pregătea să se afunde în liniştea odihnitoare de după o zi şi valurile pieriseră dintr-odată.

- Eu însă plec astă-seară de aici, a zis încet tânăra.”

Fragment din Yasushi Inoue – “Dragostea, şi moartea, şi valurile”