Notiţe de lectură: Mircea Cărtărescu - Solenoid

Mi s-a lipit de suflet această destăinuire pură şi sinceră, cu o grijă obsesivă pentru detalii care te plonjează într-o viaţă interioară foarte bogată şi fascinantă. M-am simţit acasă. 

*

“Mă-ntorc apoi în camera mea, din casa mea, din viaţa mea unică. Mă plimb printre mobile, trag sertare, privesc zecile de lucruşoare ce s-au adunat, cum îngrămădeşte viscolul zăpada prin colţuri şi pe lângă garduri, şi-au început să spună poveşti împreună. Căci, da, frumuseţea e-ntotdeauna întâlnirea întâmplătoare, pe o masă de operaţie, a umbrelei şi-a maşinii de cusut. Dinţişorii mei de când eram copil. Fotografiile mele străvechi, cu emulsia plesnită peste chipuri şi rochii şi costume şi pulpe goale de copil. Bucăţile de sfoară din buricul meu, manuscrisul Căderii, jurnalul. Seri întregi, până la limita vederii, în lumina cafenie remanentă, venită nu pe geam, ci din lucruri, din aerul vernil, veşted, de pe suprafeţele pline de praf, am întârziat ca un strigoi peste comorile mele. Tăcerea şi-ncremenirea, în astfel de seri cu pânză roşie-n geam, erau atât de adânci, că de multe ori mă simţeam într-una dintre propriile mele poze vechi şi mi-aş fi putut trece degetul prin plesnitura ce-mi străbătea faţa, gâtul şi pântecul în diagonală. Dar cel mai mare şi mai tăcut obiect din camera mea, în continuă creştere, asimptotică poate, pe când celelalte rămân la fel sau chiar scad, corodate de timp şi nostalgie, e manuscrisul meu, cel pe care-l adaug acum, iată, cu fraza „cel pe care-l adaug acum, iată ...“.”