Păienjeniş
Astă-toamnă
a apărut, pe data de 1 septembrie, la ora 12.00 noaptea fix. În colţul cel mai întunecos
al camerei părăsite, un păianjen uriaş şi-a instalat bagajele şi nu mai dădea
să plece. Ştiam zvonul conform căruia, dacă vara este lungă, toate colţurile
vor fi înţesate cu pânze groase, dar asta era prea de tot. Păianjenul ăsta
burtos deja îşi făcuse şi un cort din fire groase şi împodobit cu aripi
străvezii de libelule şi muşte din care se puteau auzi sunete stranii şi
hipnotice. Că de aia am şi dat năvală peste el la ora 12.01 ca să nu-i treacă
prin cap să se instaleze definitiv în baza zvonului pe care vi l-am menţionat. Am
dat drumul la antene, la turaţie maximă, de i-am zburătăcit toate catrafusele.
El a ieşit intact şi mi-a aruncat o privire sfidătoare pe sub sprâncenele
stufoase: “eu nu plec de aici, mucosule!”. I-am auzit clar gândul, deci voia
război. Şi atunci mi-am dat seama că trebuia să adopt altă tactică. Deşi îmi
făcea greaţă, am stors toate vietăţile cu sânge din cameră şi i-am lăsat în
semn de protest, în prag, doar carcasele goale. Şi totuşi el ieşea
netulburat şi mă pironea cu aceeaşi privire, culmea parcă întinerit, în timp ce
eu simţeam că-mi ies din minţi. Nu mai vedeam bine nici becul cu filament
pâlpâitor, mă izbeam mai des de el stricându-mi anvergura aripilor. Ce mai,
ajunsesem deja o epavă, iar pânza lui părea tot mai ameninţătoare, acaparând
tot mai mult din spaţiul camerei. Ultima mea speranţă era venirea iernii, când curentul
devenea insuportabil în această cameră. Am tăcut şi am aşteptat sfârşitul lui
noiembrie cu înfrigurare. Între timp, nesuferitul păianjen îşi lărgise cercul
de prieteni cu nişte gândaci puturoşi, dar bine făcuţi, pe care-i ţinea într-o
stare de supunere totală cu ajutorul seminţelor de mac. Chefuri peste chefuri,
simţeam că o să-mi pice ochii de atâta oboseală. Dormeam prost din cauza
coşmarurilor. Mereu sfârşeam fără antene sau cu aripile dezmembrate după ore
nesfârşite de tortură. Aveam impresia că aud râsul lui sadic peste tot. Părea
că o să rămân în situaţia asta fără ieşire pe termen nedefinit, când, într-o
dimineaţă de decembrie, apăru Dl. Arici, înţeleptul locului, cu o valijoară şi bătu
sfios la uşa păianjenului burtos. Mai bătu de câteva ori, căci nimeni nu se grăbea să
deschidă. Mahmureala celor dinăuntru era apăsătoare, dar, în cele din urmă,
sâcâit, păianjenul uriaş îşi făcu apariţia. Dl. Arici nu-i dădu bineţe şi, cu o
mişcare iute din încheietură, înfipse un ac în burta acestuia. Până când să
realizeze păianjenul ce se întâmplă, se dezumflă rapid precum un balon spart. Redus
la dimensiuni mult mai rezonabile, ţeposul îl împături cu multă grijă până
încăpu în valijoara sa. Apoi îmi făcu un semn discret din cap şi dispăru
discret, aşa cum venise.
Comentarii
Trimiteți un comentariu