O moarte prin care am trecut

la geam, nu

mai vin să ciripească

vrăbiile.

în casă, mai tremură doar

pânzele de paianjen şi

eu.

*

acum ştiu că

lacrimile se duc pe interior şi

spală corpul bunicii

cusut în mine.

trăiesc toate durerile ei cu o

intensitate care nu-mi

aparţine.

*

cum aş putea să

mă-ntorc

în ultima noastră zi când zâmbea vorbind despre

fetiţa mea nenăscută?

de ce nu-mi pot dori ceea ce i-ar fi alungat

ridurile?

cum să o scot dintre litere şi

să-i dau

viaţă?

*

nu

moartea ei m-a speriat

cel mai tare,

ci un singur gând

venit din toate colţurile

pe care l-am strigat tuturor :

“este prea devreme,

nu o să am timp să-mi iau

la revedere!”

şi cum să fie draga mea bunică

rece

cât o mie de ierni

când mirosul ei pluteşte prin casă şi toţi

care trec pe aici îl duc mai departe,

în lume ?

*

este moartea ei acum.

este viaţa mea aici.

doar cuie între corpuri.

*

doar în vise

durerea morţii ei

îmi pulverizează corpul şi

rămân un urlet fără

sfârşit.

în realitate, un singur gând îmi umple

tot trupul care-şi doreşte încă viaţa.

nu contează cum.

*

cel mai frumos corp neînsufleţit

a fost al ei.

începuseră să-i iasă flori pe frunte şi

să-i curgă sevă din nări

şi m-am gândit că

pământul ţine de cald şi alungă frica,

iar moartea este cea mai adâncă şi superbă tăcere.

*

şi s-a dus moartea ei,

dar mama este încă aici,

deja se îmbracă cu acea haină

a bătrâneţii pe care o pregătesc acum

cu mai multă grijă.

ochiurile trebuie să fie mai mici să nu

se destrame împletitura

prea repede.

*

din când în când mă uit la lume prin

lentilele foarte mari ale ochelarilor ei

de citit cărţi sfinte.