vineri, 6 noiembrie 2015

O moarte prin care am trecut



la geam, nu
mai vin să ciripească
vrăbiile.
în casă, mai tremură doar
pânzele de paianjen şi
eu.

*
acum ştiu că
lacrimile se duc pe interior şi
spală corpul bunicii
cusut în mine.
trăiesc toate durerile ei cu o
intensitate care nu-mi
aparţine.

*
cum aş putea să
mă-ntorc
în ultima noastră zi când zâmbea vorbind despre
fetiţa mea nenăscută?
de ce nu-mi pot dori ceea ce i-ar fi alungat
ridurile?
cum să o scot dintre litere şi
să-i dau
viaţă?

*
nu
moartea ei m-a speriat
cel mai tare,
ci un singur gând
venit din toate colţurile
pe care l-am strigat tuturor :
“este prea devreme,
nu o să am timp să-mi iau
la revedere!”
şi cum să fie draga mea bunică
rece
cât o mie de ierni
când mirosul ei pluteşte prin casă şi toţi
care trec pe aici îl duc mai departe,
în lume ?

*
este moartea ei acum.
este viaţa mea aici.

doar cuie între corpuri.

*
doar în vise
durerea morţii ei
îmi pulverizează corpul şi
rămân un urlet fără
sfârşit.
în realitate, un singur gând îmi umple
tot trupul care-şi doreşte încă viaţa.
nu contează cum.

*
cel mai frumos corp neînsufleţit
a fost al ei.
începuseră să-i iasă flori pe frunte şi
să-i curgă sevă din nări
şi m-am gândit că
pământul ţine de cald şi alungă frica,
iar moartea este cea mai adâncă şi superbă tăcere.

*
şi s-a dus moartea ei,
dar mama este încă aici,
deja se îmbracă cu acea haină
a bătrâneţii pe care o pregătesc acum
cu mai multă grijă.
ochiurile trebuie să fie mai mici să nu
se destrame împletitura
prea repede.

*
din când în când mă uit la lume prin
lentilele foarte mari ale ochelarilor ei
de citit cărţi sfinte.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu