O uşă (19)

“Visez rar. Dacă visez, mă trezesc năclăită de sudoare. Mă întind în pat, aștept până când bătăile inimii se răresc și mă gândesc la puterea magică a nopților, împotriva căreia nu există apărare. Când eram copilă sau tânără, nu aveam nici vise frumoase, nici coșmaruri, doar bătrânețea împinge spre mine groaza plămădită din aluviunile trecutului, care este atât de amenințătoare pentru că are o consistență mai fermă, mai tragică decât felul în care aș fi putut vreodată s-o experimentez, fiindcă în realitate nu mi s-au întâmplat niciodată lucrurile care mă fac să mă trezesc țipând.

Visele mele sunt identice, până la cel mai mic detaliu, viziuni recurente. Întotdeauna visez unul și același lucru. Stau la intrare, la baza scărilor, în fața ușii noastre cu geam incasabil și ramă de fier și încerc să deschid ușa. Afară, în stradă, e parcată o ambulanță, siluetele infirmierilor, care se văd irizate prin sticlă, sunt neobișnuit de mari, fețele lor umflate sunt înconjurate de un halou, asemănător cu cel al lunii. Cheia se învârte, dar degeaba mă lupt, nu reușesc să deschid poarta, deși ar trebui să-i las pe infirmieri să intre, altfel va fi prea târziu pentru bolnavul meu. Dar ușa rămâne nemișcată, ca și cum ar fi fost sudată în rama ei de fier. Strig după ajutor, dar nu mă aude niciunul dintre locatarii celor trei etaje, îmi dau seama că nici nu ar avea cum, fiindcă îmi mișc buzele în gol, ca un pește, iar punctul culminant al groazei pe care o simt în vis este atins în momentul în care conștientizez că nu numai că nu pot să deschid ușa, dar că am și amuțit. Atunci mă trezește propriul strigăt, aprind lumina, încerc să înving dispneea care mă cuprinde de fiecare dată când visez, deslușesc în jur mobila din dormitorul nostru, iconostasul familiei atârnat deasupra patului, strămoșii mei cu guler tare, în uniformă de husar cu ceaprazuri, purtând haine în stilul Barocului maghiar sau Biedermeier, strămoșii mei atovăzători, atotștiutori, ei singuri ar putea mărturisi de câte ori am alergat cu noaptea în cap să le deschid ușa infirmierilor, ambulanței, de câte ori mi-am imaginat, în timp ce, în locul obișnuitului tumult al zilei, pe străzile amuțite – doar crengile mișcate de vânt și pisicile care stăteau la pândă făceau ceva zgomot în noaptea ce se năpustea pe ușa larg deschisă–, ce s-ar fi întâmplat dacă o dată m-aș fi luptat în zadar cu ușa și cheia nu s-ar fi rotit.

Tablourile știu totul și cel mai bine știu ce încerc cel mai mult să dau uitării, un lucru care nu mai aparține viselor. Că o dată, o singură dată în viața mea, nu în anemia somnului, ci și în realitate, în fața mea s-a deschis o ușă pe care cea care încerca să-și apere singurătatea și nefericirea, lovită de neputință, n-ar fi deschis-o nici dacă acoperișul de deasupra capului ei ar fi ars, trosnind în flăcări. Doar eu eram autorizată să deschid acel zăvor: cea care a rotit cheia credea în mine mai mult decât în Dumnezeu și în acel moment de cumpănă și eu credeam despre mine că sunt un zeu înțelept, plin de discernământ, bun și rațional. Amândouă am greșit, și cea care a crezut în mine, și eu, cuprinsă de trufie. Acum nu mai contează, pentru că ceea ce s-a întâmplat nu se mai poate îndrepta. Să vină așadar, din când în când, cu încălțările lor medicale transformate în coturni, furiile cu mască tragică și șapcă de infirmier, să se adune în jurul patului meu, ținând în mână săbii cu tăiș dublu, visele mele. Nu există seară în care să pun capul pe pernă fără să mă gândesc la ei, mă aștept ca din moment în moment să se audă soneria, la al cărei sunet, groaza fără de nume mă ia pe sus și mă împinge spre poarta din vis care nu poate fi deschisă niciodată.

Religia mea nu cunoaște ideea de spovedanie individuală, noi recunoaștem odată cu preotul că suntem păcătoși, că suntem meniți morții veșnice, fiindcă am nesocotit sub toate aspectele Scripturile. Când suntem absolviți, Dumnezeu nu cere de la noi nici explicații, nici detalii.

Eu asta voi face acum.

Cartea aceasta nu a fost scrisă pentru El, Cel care îmi cunoaște cea mai intimă fibră, nici pentru umbre, care sunt martore la tot ce se întâmplă și îmi veghează zilele și nopțile, ci pentru oameni. Am trăit până acum plină de curaj, sper că voi muri la fel, plină de curaj și fără să rostesc minciuni, dar condiția ca acest lucru să se împlinească este să declar: eu am omorât-o pe Emerenc. Și faptul că am vrut s-o salvez, nu s-o distrug, nu schimbă nimic.”

Începutul excepţionalului roman “Uşa” de Magda Szabó