marți, 7 august 2012


“E seară. Marea e aur lichid stropit cu punctuleţe de lumină, şi se leagănă cu un fel de plăcere automată sub un cer verde pal. Cît e de imens, cît e de gol acest spaţiu nesfirşit după care am tînjit toată viaţa mea.
Încă nici o scrisoare.”
 “E după-masă [...] şi stau la fereastra de sus, care dă spre mare. Cerul e înnorat şi marea e de un albastru-cenuşiu schimbător, o culoare agresivă şi neplăcută. Pescăruşii stau de veghe. Casa transpiră umezeală.”
“Înotam în fiecare zi, uneori pe soare, alteori pe ploaie, şi am început să mă simt îmbibat de mare, de parcă îmi pătrunsese în toţi porii.”
“Era o zi însorită, dar răcoroasă, cu puţin vînt. Albastrul întunecat al mării îşi schimba nuanţele, sub un cer palid, cu un singur nor mare, gălbui strălucitor, plutind deasupra orizontului, ca o lungă zdreanţă de mătase.”
“Nu adia nici o suflare de vînt, nici cea mai firavă briză. Marea era de un calm ameninţător, total netedă, sticloasă, lucioasă, uleioasă, de un azur uniform. Pe întreaga întindere a orizontului ţîşneau fulgerări mute, iluminaţii extraordinare, ca nişte vaste, foarte îndepărtate focuri de artificii, sau ca lugubre experienţe atomice. Nici un nor, nici un tunet, doar aceste uriaşe izbucniri de lumini fugitive, silenţioase, galben-alburii.”

Iris Murdoch – Marea, marea




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu