“E seară. Marea e aur lichid stropit cu punctuleţe
de lumină, şi se leagănă cu un fel de plăcere automată sub un cer verde pal.
Cît e de imens, cît e de gol acest spaţiu nesfirşit după care am tînjit toată viaţa
mea.
Încă nici o scrisoare.”
“Înotam în fiecare zi, uneori pe soare,
alteori pe ploaie, şi am început să mă simt îmbibat de mare, de parcă îmi
pătrunsese în toţi porii.”
“Era o zi însorită, dar răcoroasă, cu puţin vînt.
Albastrul întunecat al mării îşi schimba nuanţele, sub un cer palid, cu un singur
nor mare, gălbui strălucitor, plutind deasupra orizontului, ca o lungă zdreanţă
de mătase.”
“Nu adia nici o suflare de vînt, nici cea mai
firavă briză. Marea era de un calm ameninţător, total netedă, sticloasă,
lucioasă, uleioasă, de un azur uniform. Pe întreaga întindere a orizontului ţîşneau
fulgerări mute, iluminaţii extraordinare, ca nişte vaste, foarte îndepărtate focuri
de artificii, sau ca lugubre experienţe atomice. Nici un nor, nici un tunet,
doar aceste uriaşe izbucniri de lumini fugitive, silenţioase, galben-alburii.”
Iris Murdoch – Marea, marea
Comentarii
Trimiteți un comentariu