Poem

              O carte intensă cum rar am mai citit, am empatizat dureros, până la limpezire. Personajul feminin central acaparează povestea ca o avalanşă, cu o fragilitate înspăimântătoare şi o nevoie imensă de iubire. *             “Şi apoi s-a întîmplat. Cînd m-a cuprins în braţe, m-am scufundat într-o apă moale şi     caldă. Capul a încetat să-mi vîjîie, corpul s-a oprit din tremurat. O linişte molcuţă, ca o ţesătură fină, nevăzută, nefirească, necunoscută vreodată, mi-a cuprins întreaga fiinţă. M-am scufundat mai adînc. Am închis ochii. Poate că aşa a fost în burta mamei mele, pe care abia mi-o mai amintesc. Sau în braţele ei, înainte ca lumea mea să se facă scrum. Liniştea asta. Să nu mai fiu în alertă. Atingerea unui bărbat. A unui străin. Un fel de acasă. Acasă. Mai adînc.”

            O poveste despre familie, cu bune şi rele, un amestec realist de afectivitate şi răutate, care ar putea aparţine fiecăruia dintre noi, cu o viaţă care ne maturizează rareori în concordanţă cu aşteptările şi visurile noastre, dar care ne pregăteşte să mergem înainte şi să credem că va fi bine. *   “Râdeam amândoi. Tata era în stare să-mi vorbească ore în şir despre subiecte de oameni mari. Nu avea televizor. Zicea că îi convine, are şi el în sfârşit linişte, dar eu ştiam că exagera din nou. Îmi era greu să le accept despărţirea, pentru că mă luaseră pe nepregătite. Niciodată nu s-au înţeles, dar mă obişnuisem cu ei, cu stilul lor de a se împunge, cu momentele în care mama trăncănea, tata îi răspundea zeflemitor, apoi mama urla, tata urla, unul îl îmbrâncea pe celălalt, celălalt revenea. Nu se întâmpla nimic nou sub soare pentru mine, am văzut asta dintotdeauna. Nu duceam o viaţă liniştită împreună, dar măcar ...

Nu se mai poate uita la ceas. Îi tremură inima mai mult decât mâna. Este a treia zi consecutivă când i se adaugă încă un an la numărul din buletin. Accelerarea progresivă a timpului. Niciodată un diagnostic bun. Un funcţionar se pregăteşte să rupă o pagină dintr-un registru contabil. Un nod în gât atât de dureros încât simte apăsarea mâinii fără mănuşă. Îndepărtează o mască de transpiraţie de pe faţă. Şi încă una, şi încă una. Nu mai ştie dacă respiră. Tinereţea se scurge de pe ea ca o ploaie scurtă de vară. În vârful degetelor să se concentreze toate ridurile. Să le împingă cum a fost învăţată. Să scape de ele şerpeşte. Până la următoarea bătălie corporală, mai poate să se gândească şi la boala fiicei. O moşteneşte prea mult. Vede şanţul dintre sprâncene – o falie tectonică sub presiune. Simte cum se destramă o sinapsă de bază. Şi nu poate face pasul următor. Viaţa se prinde cel mai bine în mişcare verticală. Tăcerea se aşază pe scaunele go...