Poem

            În seara aceleiaşi zile, un zgomot, un gest, nu ştie exact, o trădează. Pe întuneric, coboară scara, aproape sigură că necunoscuul este acolo. Împinge uşor uşa culoarului, vede la celălalt capăt o urmă difuză de lumină şi, într-o reflexie de oglindă, interiorul încăperii. Bărbatul are braţele ridicate ca într-o chemare spre cineva invizibil. În realitate, a desfăşurat o hartă, a lipit-o de perete şi o examinează, înclinând capul într-o parte, apoi în cealaltă. Cămaşa lui uscată deasupra focului...             Oare o scândură din parchet a scârţâit când, pândind, ea şi-a schimbat poziţia? Liniştea i se părea totuşi egală ... Îl vede pe necunoscut încremenind, cu faţa întoarsă spre culoar. El stă un lung moment fără să facă nici o mişcare, cu mâinile apăsate în continuare pe hartă. Când liniştea s-a decantat suficient, începe foarte încet să ruleze harta şi reuş...

           “Copilăria mea n-a fost veselă, dar a fost interesantă. Nu mă plictisem graţie cărţilor unchiului Pablo, care pe atunci era încă holtei şi locuia cu noi. Era un cititor incorigibil, cărţile se îngrămădeau pe jos, pline de praf şi pânze de păianjen. Fura din librării şi de la prieteni, fără mustrări de conştiinţă: era de părere că orice material tipărit, în afară de al lui, era patrimoniu al omenirii. Îmi dădea voie să le citesc pentru că-şi propusese să-mi transmită cu orice chip viciul lecturii: mi-a dăruit o păpuşă după ce am terminat Război şi pace, un volum gros scris cu litere minuscule. Nu exista cenzură în casa noastră, dar bunicul nu permitea lumini aprinse după ora nouă seara, drept care unchiul Pablo mi-a făcut cadou o lanternă. Cele mai frumoase amintiri din anii aceia sunt cărţile pe care le-am citit sub cearşaf la luminii lanternei. Copiii din Chile citeau romanele lui Emilio Salgari şi ale lui Jules Verne, ...