O carte (foarte) bună + un film (la fel de) bun
Nu am putut să trec de aceste 2 momente din ultima
vreme, încă îmi rulează în cap imagini și amintiri care nu-mi aparțin. Le las
ca o mărturie aici.
Vorbesc acum despre una dintre cele mai bune cărți din
2026 pentru mine (nu s-a terminat anul, știu, dar cum sunt greu impresionabilă,
nu cred că va ieși din top 3): Jacqueline Harpman – Eu, care nu am cunoscut
un bărbat. Cu siguranță are legătură cu faptul că vizează feminitatea și
libertatea legată de identitate, aspecte care mă preocupă în ultima perioadă.
Personajul principal feminin, singura fără nume din
roman, scrie despre viața ei, care a început în momentul în care s-a trezit că-și
pune întrebări despre sine și lume, ce se rezuma la tăceri și șoapte cu alte 39
de femei într-un beci păzit de bărbați care nu vorbeau. Hrănindu-și imaginația
cu diverse scenarii ale unei vieți pe care și-o dorește pentru sine, caută
printre ale celorlalte semne ale unei posibile normalități umane.
Una dintre atracțiile principale pentru mine a
constituit-o faptul că nu este o poveste care să ofere răspunsuri, ci se construiește
din întrebări și ipoteze. Aceste femei scapă fizic din beci, dar chiar și după
aceea par că rămân prizoniere ale unei monotonii legate de lipsa de sens. Cea
mai tânără dintre ele, singura fără nume, caută prin diverse acțiuni să-și
asigure dreptul la libertate.
Să nu uităm titlul, care sugerează o direcție a cunoașterii,
cum ar fi o femeie care se definește în raport cu un bărbat, dar în carte mi se
pare că această direcție este menționată doar ca un aspect al existenței, nu
este o condiție obligatorie a identității feminine. O perspectivă ce merită o reflecție
mai aprofundată.
Nota 10+ pentru traducere. M-a ținut implicată și detașată
în același timp, într-un dozaj perfect de adrenalină.
Las mai jos un fragment din carte.
Continuând pe același fir al libertății, menționez
filmul Redoubt (Ultimul refugiu), regia: John Skoog, vizionat în cadrul BIFF, o
bijuterie alb-negru despre obsesia unui muncitor suedez care încearcă să
ridice un adăpost pentru a se apăra și a-și proteja vecinii de un posibil
eveniment catastrofic.
Mi s-a părut că e un fel de Sisif care se tot chinuie
să construiască ceva durabil nu numai pentru sine, dar și pentru ceilalți.
Poate părea că e o poveste de DIY a unui om care-și consumă fixația prin orice
modalitate posibilă. Zdruncină liniștea celorlalți, le stimulează curiozitatea,
admirația și invidia, în timp ce el nu vorbește decât aproape monosilabic și
este preocupat mai degrabă de procesul construcției.
Interpretarea lui Denis Lavant este impecabilă din
punctul meu de vedere și evidențiază puterea incredibilă a personajului de a
continua pe drumul său, oferind ce are fără a cere nimic celorlalți. Am rămas
cu întrebarea cantitativă legată de implicarea fiecăruia pentru binele comunității
și iertarea inacțiunii celorlalți.
Mai jos am lăsat o vedere pe care am găsit-o în
incinta cinematografului. Este exact una dintre imaginile care mi-au rămas în
cap după vizionare: el taie un copac cu un joagăr, pe rând se poziționează la
fiecare capăt. Nu-l ajută nimeni în acest punct.
Comentarii
Trimiteți un comentariu