La Grazia (2025) (regia: Paolo Sorrentino): Dualitate permanentă
Încă din titlu și ulterior, în acțiunea filmului, ne confruntăm cu dualitatea însăși a cuvântului la grazia care în limba română, în funcție de context, este tradus cu grație sau grațiere.
Personajul
principal (Tony Servillo în rolul președintelui Italiei) pendulează constant
între decizie și indecizie, obsesii, regrete, grația trăirii sau grațierea a
doi oameni care au iubit și au ucis. Afirmă despre sine la un moment dat că nu
este un om curajos, această dilemă fiind destul de exploatată în film (mi se
par edificatoare cadrele în care apare central mesajul în latină: Virtus in
periculis firmio).
Ca de obicei,
regizorul mizează pe scene lente, de o frumusețe poetică zdrobitoare, alte cadre
care arată frontal personajul, ca și cum s-ar apropia de tine, poate prea mult,
să te iscodească, să-ți vadă poate în suflet ... Ar fi și mai multe de
dezvăluit despre multitudinea de subiecte ce vă pot atrage atenția sau tulbura,
dar apropierea va merita, este nevoie de un timp anume pentru disecare
corespunzătoare.
Uitându-mă în urmă
(la filmele regizate de Sorrentino pe care le-am vizionat: Parthenope,
Youth, La Grande Bellezza), acestei pelicule pot să îi dau nota maximă
pentru că mi se pare că îmbină perfect forma cu fondul. Dincolo de estetica
îngrijită, rămânem cu întrebările grele asupra vieții proprii și a consecințelor
morale antrenate de deciziile noastre mai mici sau mai mari.
Așadar, vă recomand tare acest film plin de grație, chiar și o revizionare pentru aprofundare.
Comentarii
Trimiteți un comentariu