Primul şi ultimul poem pandemic / Don`t ask me, go inside

Nu se mai poate uita la ceas.

Îi tremură inima mai mult decât mâna.

Este a treia zi consecutivă când i se adaugă încă un an la numărul din buletin.

Accelerarea progresivă a timpului.

Niciodată un diagnostic bun.

Un funcţionar se pregăteşte să rupă o pagină dintr-un registru contabil.

Un nod în gât atât de dureros încât simte apăsarea mâinii fără mănuşă.

Îndepărtează o mască de transpiraţie de pe faţă.

Şi încă una, şi încă una.

Nu mai ştie dacă respiră.

Tinereţea se scurge de pe ea ca o ploaie scurtă de vară.

În vârful degetelor să se concentreze toate ridurile.

Să le împingă cum a fost învăţată.

Să scape de ele şerpeşte.

Până la următoarea bătălie corporală, mai poate să se gândească şi la boala fiicei.

O moşteneşte prea mult.

Vede şanţul dintre sprâncene – o falie tectonică sub presiune.

Simte cum se destramă o sinapsă de bază.

Şi nu poate face pasul următor.

Viaţa se prinde cel mai bine în mişcare verticală.

Tăcerea se aşază pe scaunele goale.